Bilant

Toti atatia prieteni, tot fara iubit, cu ceva mai multi bani (bursa de merit), cu infinit dor de ai mei, de casa, de usa camerei mele, de jucaria din colt, de cana de lapte. Cu mai multa experienta in ale jurnalismului (eram de fapt bata, acum macar stiu ca “trebuie sa vanda”), cu mai mult sarcasm, fara noi cuceriri, cu mai multe simpatii (le-am scris, dar le-am sters), cu mai putine haine, cu mai multe kilograme, cu mai multi nervi, mai multe nopti nedormite, cu noi experiente si noi valori, cu muult mai multe carti in biblioteca (singura fericire, care tot de acasa e, de la biblioteca orasului). Cu note mai mari (in sfarsit 10 pe linie, doamna Sztrasszer!), dar cu mai multe antipatii.

Ma intorc acasa. Dupa un an de “Iasi dream” mi-e lehamite. Viata de om mare nu-mi prieste. Sunt la fel de singura ca si atunci cand am plecat, doar ca acum o constientizez mai mult. Ma simt un om rau in momentele astea. Ar trebui sa fiu mai recunoscatoare, sunt un om norocos. Dar mie buturuga mica imi rastoarna carul plin cu bunatati…

Mi-a spus ca se intoarce. Am sa-i cer sa-mi promita. Am sa-i cer sa-mi aduca si actele de divort. Nu sunt normala, nu? Eu 20, el 28. Eu la facultate, el cu 3 facultati incepute. Eu in Romania, el in America. El casatorit si divortat. Eu, cu prea multe visuri legate de el. Si ma va dezamagi. Bravo, Laura! La asta ai rezumat relatia voastra. Mi-e lehamite si de mine. Mai bine ma culc.

Sunt furioasa pe el. Atat de furioasa incat imi vine sa fac un tablou si apoi sa-l trantesc de pamant. Si asta, domnilor, eu n-as face-o niciodata. Dar atat de tare m-a infuriat incat m-a facut sa ma gandesc la asta. O face intentionat.

Gemenii

Azi a venit Diana cu baietii ei la Iasi. Are doi gemeni de 5 ani, i-a imbracat pe amandoi cu tricouri galbene si cu pantaloni larguti crem. Cosmin si Calin, dar nu ma intrebati care ii unul si care ii celalalt ca inca nu-i pot repera. Sunt tare draguti si te umpli de drag cand ii vezi cum se inghesuie unul in altul, timizi. Dar i-am clatit repede de timiditate cand le-am propus sa pictam. S-au sfatuit ei susotind si au zis ca n-au de ce sa nu vrea, asa ca am intins pe masa de afara ziare, celofane, i-am acoperit si pe ei ca sa nu se murdareasca, le-am pus la discretie arsenalul meu de pensule, culori si foi si ne-am apucat toti trei sa pictam. Bine, eu nu pictam, m-am apucat sa fac un tablouas pentru Madalina ca i-am promis de mult ca ii fac unul cu floare soarelui.

Baietii n-au fost prea inventivi si au desenat masini si tractoare Dar de toate culorile, ca se tot foiau pe la hazna sa-si spele pensulele. Cred ca mai mult le placea partea in care isi puneam culoare in capacel si cand isi spalau pensula, decat partea cu pictatul. Dar s-au distrat. Ma faceau mereu sa zambesc cu conversatiile dintre ei: “Calin, imi dai si mie te rog albastru?” “Da ai vazut tu masina albastra?” “Da, are nenea Gheorghe in curte, ce, tu n-ai vazut-o?” “Bine, dar daca tu faci albastra, eu fac roz”. Apoi am insirat pensulele si ne-am apucat sa invatam sa numaram. Cosmin retinea mai repede si cand am vazut ca fratele lui se intristeaza ca el nu stie, am lasat-o balta. Dupa fiecare numar pe care il ziceam eu, el zicea fericit “Patruuu!”

Apoi am mancat toti trei o banana, am strans din curte ustensilele si ne-am apucat sa ne gadilim. In final m-am retras in camera mea ca am treaba si acum tot rasare cate un capusor la geamul meu si se retrage razand si susotind pe sub pervarz. Ma pufneste rasul dar ma tin serioasa pentru ca chiar am treaba

Jumătatea goală a halbei

Ai mai încercat-o în copilarie. Trînteai uşa camerei şi strigai din adăpostul posterelor că pleci de acasă. Nu ţi-a mers. Ştiu că te gîndeai că mai ai puţin şi-ai să pleci la facultate, şi-atunci o să vadă ai tăi cum e fără tine. Îţi surîdea ideea să îţi iei lumea în cap şi să nu te mai întorci niciodată. Recunoaşte! Abia aşteptai să guşti din libertatea oraşului cu tramvaie, concerte în aer liber şi baruri cu bere ieftină.

În ziua plecării, tata îţi va pune mîna pe umăr şi nu-ţi va zice nimic. Mai tîrziu ai să stii de ce îi tremura uşor mustaţa. Mama te va îmbrăţişa puţin mai lung şi printre suspine îţi va aminti să pui mîncarea la rece cînd vei ajunge.

Vei lăsa oraşul natal să se piardă tot mai neînsemnat în urma ta şi cînd vei coborî la destinaţie vei fi puţin surprins. În gară nu te va aşteapta nimeni. La Universitate nici atît. Nimeni nu îţi va întinde un ghid al studenţiei sau un manual de utilizare al secretarelor. Te vei simţi tot mai mic cînd vei bîjbîi pe colidoare cu hîrţogăria în mînă, să-ţi rezolvi şi tu un loc la cămin. Se numeşte “boboceală”, dragul meu.

Ştiu că tu ţi-ai imaginat altfel poveştile din folclorul studenţiei spuse flegmatic de cei mai mari. Dar ai să vezi în curînd că libertatea nu miroase doar aşa cum sperai tu. Miroase a camera de cămin de patru persoane, dar în care stau şase, a cartofii pe care vei învăţa să îi faci în unşpe’ feluri: fierţi, prăjiţi, cu unt, cu crutoane, cu ou, simplii. Miroase a băncile “balenei” unde vei uita de iubirea din liceu. Miroase a cafea, a prieteni, a ţigări, a nopţi nedormite, a portofel gol. Dar cel mai tare miroase a dor de casă. Ai să înveţi repede să apreciezi ciorba mamei, sfaturile tatei şi betonul din faţa blocului, îţi garantez. Priveşti sceptic şi văd că te-ai bosumflat. Mă faci să zîmbesc pentru că îmi aminteşti de mine. Ai să vezi, cînd vom vorbi ca de la student la student, mă vei crede.

Howdy!

Gata reportajul, il gasiti aici. Am muncit mult la el, m-a consumat povestea. Dar cred ca si eu ma las consumata Cuvintele musca din mine, rup bucati mici si pun in fiecare text pe care il scriu, altfel nu pot. Cand termin, ma simt epuizata, si mai mult ma epuizeaza gasirea unui titlul. Abia am reusit sa adorm imediat dupa ce am terminat reportajul.

In rest, sunt bine, na, ce pot sa spun. Sa ma plang? Sa nu ma plang? Sunt foarte aglomerata, a inceput sesiunea si s-au aglomerat proiectele, examenele si in plus, mai am si articole pentru Opinia. Azi am fost la Facultatea de Istorie, sectia de Arheologie, ca sa fac o prezentare a departamentului. E foarte interesant ce fac oamenii aia acolo (pe langa corpul H trec in fiecare zi si niciodata nu m-am intrebat ce facultate are acolo laboratoare, azi am aflat). Am prins si un subiect de reportaj. Studentii vor avea un proiect in vara asta, in care vor construi un sat istoric, cu materialele pe care le foloseau oamenii atunci, vor face paine din grau, vor tese, vor arunca chirpici pe pereti. Nu stiu foarte multe detalii, dar am sa ma interesez. Mai stiu ca dupa ce termina, dau foc la sat, ca sa studieze cum arde.

Cam atat. M-am apucat sa scriu pe blog pentru ca mi se descarca acum un program care imi trebuie la proiectul pt Boieru’. As vrea sa am mai multe de scris, insa zilele mele sunt tare plictisitoare. Serios!

Poveste

Ce si-a dorit ea

- poveste din doua iubiri -

Se gandea si se razgandea cum sa o faca. Cum sa-i spuna ca vrea sa isi petreaca viata alaturi de ea, ca vrea copii cu ochii ei, ca nu-si imagineaza batranetile fara sa imparta ziarul cu ea. Se gandea cum s-o ceara in casatorie. Si asta in ciuda faptului ca de ceva timp o simtea rece, preocupata, venea tarziu de la serviciu si ii spunea mereu ca trebuie sa doarma. Zambea putin, nu-i mai facea cafeaua dimineata, nu-si mai intindea mana pana sub perna lui, nu-i mai lasa biletele pe cutia de lapte, nu-si mai umezea buzele cand il saruta.
Povestea lor incepea acum sapte ani. Ea era cu prietenele ei in parc, jucau carti. S-a oprit sa o urmareasca. Ii privea flamand linia gatului, dintii perfecti, ochii cenusii, care se potriveau de minune cu rochia de culoarea marii involburate. Simtea cum ii vine si lui sa rada de fiecare data cand o vedea cum da capul peste cap intr-un ras copilaresc, dar intr-un mod ciudat, senzual. Nu vazuse niciodata un om care radea atat de sincer. Isi facu dintr-o data curaj. Se indrepta catre ele, scoase saptele de pica pe care il pregatise si inghesuindu-se intre ele, il puse peste cartile fetelor. „Schimb in inima rosie!” spuse uitandu-se direct in ochii ei. Prietenele ei chichotira, ea se opri, facu ochii mari si parca si mai cenusii. Dintr-o data incepu sa rada din nou, dar de data asta numai pentru el. „Schimb in inima rosie” spuse din nou. Si-a schimbat-o. Acum, dupa cinci ani de stat impreuna, inca mai pune telefonul in dreptul inimii dupa ce vorbeste cu ea. O cunoaste dupa sandalele cu care pleaca la servici si parfumul pe care il lasa in urma, pe hol. In ultimul timp insa ea folosea un prafum prea dulceag, care nu se potrivea cu departarea lor, cu putinele momente pe care le petreceau impreuna, cu praful de pe rafturi pe care nu-l mai stergea nimeni de cand ea era plecata tot mai des. Acum statea afundat in fotoliul inflorat pe care ea il cumparase de la un magazin de antichitati. Nu se omora dupa el, dar pastra caldura si parfumul ei, acela fin si discret, cu care se dadea inainte, pastra forma trupului ei, pentru ca in fotoliul asta ea isi petrecea inainte fiecare dimineata, citind, razand, scriind scrisori. Despaturi ultima ei scrisoare. Era datata acum sapte luni. Ea nu stia, dar el o pastrase, si-o avea la el mereu. Nici el nu mai stia de cate ori o citise, dar o despaturi din nou, cu aceeasi emotie.
„Mi-e dor sa-ti sarut marginea claviculei, sa-mi mangai fruntea de barbia ta, sa-ti povestesc despre vise si minuni, sa te sufar si sa te impac, sa te privesc cu drag cand mergem pe strada. Mi-e dor sa ma imbraci in alb si sa-mi vorbesti despre noi. Mi-e dor sa iti fac un copil, sa ne certam dimineata, sa mergem in excursii, sa imi cumperi jardiniere, sa adormim in leagan. Mi-e dor sa imbatranim, sa te sun sa cumperi paine, sa vii obosit si plictisit si eu sa te cert ca ai uitat iar sa platesti ratele. Mi-e dor sa iti cumpar haine din second-hand si alte lucruri inutile cu care umplu casa, mi-e dor sa ma mangai pe obrajii demachiati, sa-mi spui ‘Te iubesc!”; mi-e dor sa ma lasi sa-mi aleg prima cel mai frumos mar. Mi-e dor sa-ti asez camasile pe umeras, sa te sun de la serviciu si sa te intreb cum sa-mi impac prietena, sa impartim un iaurt sau sa imi cumperi capsuni si flori de Craciun. Mi-e dor sa-ti admir muschii picioarelor si sa iti mangai ceafa cu miscari circulare, pana te gadila. Mi-e dor de inocentele mele pe care le inventez in fiecare zi, pentru tine si pentru placerea mea nebuna de a-ti vorbi alintat. Mi-e dor sa le povestesti celorlalti despre mine, mi-e dor sa plantam flori in gradina de langa bloc, mi-e dor sa ma astepti seara in pat. Mi-e dor sa te mangai pe spate cand tusesti, sa dormim dupa-amiezele duminicilor, sa iti desenez fetisoare si copacei pe chitantele de la banca, sa te sarut pe frunte cand ai febra. Mi-e dor sa faci dragoste cu mine, sa ma intorci din usa pentru un sarut, sa imi lasi cheia sub pres cand eu mi-o uit pe a mea. Mi-e dor sa iti ascund bomboane in buzunare, mi-e dor sa ma certi ca pisica doarme iar pe partea ta de pat. Mi-e dor sa ma iei in brate seara, mi-e dor sa ma ierti, mi-e dor sa ramai inca o ora treaz ca sa maasculti cum mai plang ce zi grea am avut. Mi-e dor sa-mi ridici camasa de noapte si sa ma simti calda si a ta, mi-e dor sa te fac sa razi cand dimineata ma ridic ciufulita si comentez ca mai vreau sa dorm, mi-e dor sa facem cumparaturile impreuna si sa nu ne abtinem de la nimic, mi-e dor sa o sunam pe mama ta si sa ii mai povestim ce au mai facut astia mici. Mi-e dor sa iti pregatesc cafeaua, mi-e dor sa ma cunosti atat de bine, incat sa-mi spui ce vreau sa aud, mi-e dor sa ne impacam repede. Mi-e dor sa iti miros hainele cand esti plecat, mi-e dor sa imi povestesti din copilaria ta, sa imi desenezi conturul buzelor cu degetele. Mi-e dor sa te bucuri de rochia mea cu flori albastre. Mi-e dor sa fii tu si sa fim noi. Intelegi? Te iubesc!

A ta.”

Trecuse atat timp de cand ii lasase scrisoare asta in buzunarul sacoului de serviciu. Atunci nu o citise. Era prea ocupat, prea nervos, prea prins cu problemele de la serviciu. Si in plus, ea ii scria scrisori aproape zilnic, pe unele le citea, pe unele le uita in sertar. O iubea, dar acum avea alte prioritati. Ea trebuia sa inteleaga.

In urma cu cateva zile, dadu de scrisoare. Tot nedeschisa. Dupa ce o citi intelese. Intelese de ce nu-i mai scrisese nici o scrisoare dupa aceea, intelese de ce ea se inchise, intelese de ce isi schimba parfumul.
Cu lumina stinsa, in camera luminata doar de neonul din hol, cu mirosul detergentului cu care ea spala cada, statea in fotoliu si se gandea. Isi repeta de zeci de ori in minte, momentul cand va ingenunchea in fata ei, cand ii va lua mana rece si mirosind a clor, cand o va simti cum tremura, cand ii va spune cat de minunata o vede, asa, cu tricoul rupt si parul legat neglijent cu o esarfa. Si-o va intreba: “Vrei… vrei sa fii sotia mea?”. Iar ea… ea va scoate un scancet usor, va ingenuchea langa el, il va imbratisa lung, ii va simti lacrimile cum ii umezesc tricoul, ii va simti pieptul cum urca si coboara lipit de el, ea isi va sterge lacrimile, ii va lua fata in maini si-i va spune “Da!”. Si atunci vor muri toate certurile dintre ei, toate noptile pierdute, toate cuvintele nespuse.
O chema la el. Umbra Iuliei se contura in usa. Isi sterse transpiratia de pe frunte si-l intreba incet “Ce-i?”. “Vino langa mine!” “N-am timp, Victor, spune-mi ce vrei. Mi-e somn, sunt obosita.”
Se duse langa ea, acum in usa se conturau doua umbre. Ingenunche in fata ei. Ea nu-i vedea ochii, dar auzi atat de clar ce-i spune. “Te iubesc, Lia, te iubesc! Iti iubesc gesturile, pijamalele, tacerile si chiar obosesile.” “Victor…” “Iti iubesc alintul, tachinarile, zambetul, pielea fina a obrazului, dermatograful pe care il ascuti in fiecare dimineata, pantofii de care ma impiedic cand vin acasa, colectia de pliculete cu zahar. Iubesc tot la tine, intelegi?” “Victor…” Si incerca sa-l ridice. “Lia, draga mea, vrei… vrei sa fii sotia mea?” Ea scoase un scancet usor, cazu in genunchi in fata lui, il privi lung. Din ochi ii cadeau lacrimi pe fiecare obraz. Ii lua fata in maini si-i spuse “De ce-mi faci asta? De ce acum?”. Nu-i spuse nimic mai mult, iar el intelesese ca pentru o zi era destul. Ca ea se va gandi si maine ii va simti imbratisarea si raspunsul.
Dimineata il gasi cu dulapurile goale. Cu cateva umerase pe care inca se mai balanganeau cateva haine. Doar camasile lui, nimic de-a ei. “Si eu te iubesc, dar stii si tu. Am ramas langa tine cautandu-mi curajul sa plec. E doar prea tarziu. N-am vrut sa te trezesc, sa-ti spun… da“, ii lasa scris in graba pe un servetel umed.
Nu-i venea sa creada. Isi trase pe el primii pantaloni care-i cazura in mana, si asa, in papucii de casa, iesi fugind pe usa. Sigur o mai prindea inainte sa plece. Primul tren spre ai ei nu era decat peste douazeci de minute. Pe casa scarii, printre bagaje, vazu doi umeri mici si parul ei castaniu. Statea cu obrajii ascunsi intre maini. Urme de lacrimi se intindeau pana sub barbie. Cand il vazu, asa ciufulit si dezorientat, se ridica in picioare si i se arunca in brate razand. „Da, Victor, da! Vreau sa fiu sotia ta! Ieri m-am speriat. Ma conformasem cu gandul ca n-ai sa ma mai intrebi niciodata. Intelegi? Am vrut sa plec ca sa te pedepsesc, dar te iubesc prea mult si vreau copii si jardiniere si flori in fata blocului si capsuni de Craciun. N-ai de unde sa stii astea, ti le-am scris mai demult intr-o scrisoare pe care ti-am pus-o intr-un buzunar gresit. Nu-i nimic acum. Nu mai conteaza. Te iubesc!”. Din mana ei cazu o carte botita, un sapte de pica. Se schimbasera amandoi.

Fac reportajul

Maine ma duc in Larga Jijia, pentru reportaj. Lui Boieru’ (profesorul care ne coordoneaza la redactie) i-a placut subiectul si a zis sa-l fac repede, pana ce nu scapa tatal copiiilor din puscarie. Putin cam sincer, dar are dreptate. N-am nici adresa, nici numar de telefon, dar n-ar trebui sa-mi ia mult pana s-o gasesc, e un satuc mic si cred ca toate babele de pe ulita stiu de cazul asta. Am umplut niste sacose cu hainute de-ale verisoarei mele, cu jucarii care sigur n-or sa-i mai placa dupa ce a locuit regeste in Italia, cu placinta facuta de buni si doua borcane de zacusca trimise de ai mei pentru atunci cand studenta va muri de foame Acum incep sa imi fac documentarea si sa imi stabilesc niste intrebari, pentru ca am prostul obicei de a scapa din vedere unele lucruri si sa ma trezesc atunci cand scriu reportajul ca imi lipsesc informatii. Buuun, maine am tren la 10 diminata si inapoi la 4. O ora pe drum, o ora o sa o caut pe Gabriela, asa o cheama pe mama copiiilor, patru ore imi ajung sa surprind realitatea lor. Zilele urmatoare am sa imi fac si formalitatile pentru a putea intra in penitenciar si sa vorbesc si cu sotul ei. Trebuie sa-mi iasa, am emotii. E o poveste de viata, trebuie sa am grija sa nu cad nici in patetism, dar nici in judecati. Ultimul reportaj pe care l-am scris a fost despre un transsexual. La sedinta de analiza, cea de miercuri, mi-au spus ca puteam fi putin mai obiectiva si sa las detaliile si citatele sa vorbeasca. In rest, azi zi plictisitoare. Vorbit cu Roxi, cea mai buna prietena din copilarie, am vorbit pe mess despre relatii, despre casatorie, despre copii. Am vorbit si cu Vio, prietenul meu cel mai bun din liceu, homosexual. (motanul: “Si mai zici ca nu esti ciudata!”) Am vorbit si cu tati putin, pana ce i s-a terminat bateria si m-a lasat cu vorba in vant. Mereu tace cand ma apuc sa ii povestesc ceva si o data nu mai stiam daca ma mai asculta si el: “Te ascult, taticule, dar trebuie sa fiu foarte atent ca tu vorbesti repede!”. Dragul de el, chiar ma asculta Ce dor imi e de casa… Dar de fiecare data cand gasesc un subiect sau imi iese un text bun, imi amintesc de ce sunt aici si incepe sa-mi placa. (motanul: “Mai baga si tu un aliniat, acolo, ca plictisesti lumea!”).

Noapte buna!

Deci asa ramane, soare, te mai intinzi pe cer, da?

E foarte tarziu. 01:10 noaptea. Azi am si zambit. Am fost dimineata la mamaia si am jucat rummy cu Georgi. Ne-am distrat copios, desi nu ne prea place sa jucam in doua, dar nimeni nu avea timp. Era soare si frumos, Rex (a lui mamaia, are si mamaia un Rex, e un ciobanesc german, flocos si prea batran pentru varsta lui; are zgarda rosie si labe mari). Tare avid de mangaieri, dar totul pana s-a gandit sa ne marcheze putin picioarele bancutei cu un jet cu stropi (motanul: “Ha ha ha, asa va trebuie! Caaaah!”). Apoi am papat bun facut de mamaia, supa de pui, snitel cu pireu si cozonac proaspat cu lapte de capra. Bun bun bun. Am compensat cu salatele pe care le-am mancat in restul zilei. Apoi am fost la redactie, despre asta am scris “in direct de la fata locului” , vechiul cliseu. Apoi mi-a venit chef sa scriu un reportaj. Despre o fata de 16 ani care la 15 ani a nascut 2 copii, acum ii creste singura pentru ca sotul ei face inchisoare, denuntat de mama fetei, care a murit la cateva luni dupa. A ramas singura, traieste doar din alocatia copiilor, iar presedintele tarii i-a refuzat gratierea sotului. Trebuie sa-mi iasa ceva frumos si sensibil. Maine am sa propun subiectul la sedinta si mai vedem, sper sa le placa.

Apoi am vorbit cu tata putin la telefon, il sunasem sa il rog sa imi trimita un pachet cu jucariile mele vechi ca sa le duc copiilor, dar apoi m-am razgandit si mi-am zis ca am sa trec pe la un second hand si am sa le cumpar si ceva hainute si jucarii la kg. I-am povestit o patanie de care am ras cu buni. Ieri cand am venit de la sala imi era foame si ca sa mananc ceva usor am zis sa-mi fac un suc de mere. Si l-am intrebat si pe unchiu-mio daca vrea (un alcolist, de altfel). Si omu’ a zis ca da. Chiar m-am mirat dar i-am pus o cana. Azi imi spune buni ca de fapt el a inteles “bere” in loc de “mere”. Ce trist!! In final, evident ca nu l-a baut (motanu: “N-are gustul format, d’aia!”), buni l-a apreciat, nectarul meu din mere luate de tata.

Tot azi a vorbit si buni cu Sanda (matusa din Italia, cu care mama zice ca seman foarte mult la gesturi) de la laptop-ul meu. Ma bucur sa o vad fericita ca o mai aude…

Acum ma culc si incerc din nou sa nu ma mai gandesc la ce nu e nevoie inca sa ma gandesc. Nu ma doare nimic, dar nici fericita nu sunt. Cand ti se bifurca drumul, tot ce ai vrea e sa te trantesti jos si sa te bucuri de soare. Si-ti bate la usa apusul, n-ai altfel cum. Dar mai e timp pana atunci…

Alta zi, cu acelasi iz de plictiseala

Sunt la redactie. Corectura, alea alea, saptamana asta nu am scris nimic. De lene. Am lipsit si de la sedinta de sumar. Oricum, puteam sa ma zbat mai mult, subiecte de reportaje am, imi trebuie numai cativa banuti de tren sa-mi mut fundul pana la Cluj sau pana la Bucuresti. Dar am ales sa-mi prelungesc cu inca o saptamana vacanta. Stii de ce, motane? Pentru ca POT! Azi mi sa intamplat un lucru mult mai important, care imi va schimba viata. Dar nu vreau sa vorbesc despre asta, as vrea sa nu ma apuc iar sa disec si sa analizez pana isi va pierde sensul. E un lucru bun si ar trebui sa fiu fericita. Dar parca mi-e frica sa ma gandesc si prefer sa imi spun ca am altele pe cap. Am, serios In putin timp vor pleca majoritatea celor din redactie, anul III si IV. Vom ramane noi pispireii, cei care inca nu stim sa scriem ca lumea o tableta. Vom ramane si cu machetarea si cu subiectele si cu tot. Nu-i normal sa se intample asa, dar totul i-o datoram domnisorului Bologna, cel care a facut sa plece doua generatii de-odata. Eh, ne descurcam noi cumva, nu ma plang. (motanul: “Da, da, nu te plangi, de cate ori am auzit eu asta?”). Imediat ma car acasa, deocamdata atmosfera din redactie nu-mi prieste, se fumeaza, se ridica fite si cei mari tipa sau raspund in sictir. Nu toti, desigur, dar deocamdata de ce sa ma leg la cap daca nu ma doare?

Mi-e dor de casa, de mama, de tata, de asternutul meu de pe pat. Mi-e dor de zambete sincere.

Ei, poate maine

Bun! Oficial sunt obosita. De patru ore ma lupt cu internetul sa fac un eseu despre “g o tcha” journalism (l-am scris special asa ca sa nu apara in rezultatul motoarelor de cautare). Evident, am gasit pagini doar in egleza, iar in romana nu avem nici macar un echivalent. Pe scurt, tipul asta de jurnalism e cel care trunchiaza un interviu, reformuland intrebarile si modificand sensul raspunsului (asta la TV), scoaterea unei afirmatii dintr-un context, urmarindu-se efectul bombastic (“George Clooney a incercat sa se sinucida”, cand saracul om a afirmat intr-un interviu ca dupa ce a avut nu stiu ce accident pe platourile de filmare, a avut niste dureri atat de puternice, incat a avut momente cand se gandea ca nu va mai putea trai asa). Mai lucrez, am descoperit si de unde vine denumirea, din The Sun, editie din ‘83. Nu intru in amanunte ca incep sa ma plictisesc si eu

Cred ca ma car la sala, pentru ca asa nu se mai poate. Azi toata ziua am stat in casa, abia daca am iesit 5 minute pe prispa, pe bancuta mea unde am rontait o turta rece. Apoi i-am dat drumul nelinistitului Rex (motanul: “Chhhh!”), catelul bunicii, poreclit de mine Bucurie pentru ca tare se mai agita cand ma duc sa-l mangai, aproape ca se gatuie. E avid de dragoste si mangaieri, incat il banuiesc ca aproape a innebunit, nu sta locului incat ma gandesc daca simte ca il mangai, e ca atunci cand ii dau o bucatica de carne si Bucurie o inghite pe de-a dreptul incat ma intreb daca i-a simtit gustul. E tare scalambait, asta e cuvantul. Toata ziua plange si schiauna, mi-e si mila de el. Eu ii dau drumul pentru ca numai la mine sta sa il leg. La buni se baga in cusca si abia cand il mangaie putin cu coada maturii se hotaraste sa iasa. Dar e si tare ranchiunos, o data nu stiu ce a avut si mi-a facut si mie figura, s-a ascuns in cusca si eu ma grabeam sa plec la facultate asa ca nu aveam timp de mofturile lui. Stiam ca ii e frica de apa asa ca m-am gandit sa-l ud si asa sigur v-a iesi din cusca. Ti-ai gasit, dupa patru cani de apa m-am linistit eu, am pus un placaj in fata custii, si Bucurie a stat in intuneric pana am venit eu de la facultate, pana am mancat, m-am spalat, am stat putin pe mess si apoi mi-am amintit de el. N-a zis nimic, a iesit cu capul plecat, si urmatoarea saptamana am simtit ca-mi poarta pica. Daca stau bine si ma gandesc, nici nu i se prea potriveste numele de Bucurie, ii jigarit el asa, slab si banal, cu coltii iesiti pe langa bot. Dar mi-i drag ca-i prostut.

Sambata

Serios, e sambata! E ziua aia cand imi zic ca o sa fac ceva pentru facultate, ca o sa ajung pe la redactie si cu siguranta si la sala. Ei, la sala sigur merg pentru ca mi-am promis sa scap de cele cateva (motanu: “Cateva?”, eu: “Vezi, de aia ti-am zis Tic.”) kilograme in plus, sa mai ies de fapt din casa, pentru ca aproape toata ziua mi-o petrec intre cei patru pereti straini. Sunt la 300 de km de casa, intr-o camera umeda si destul de intunecoasa, dar pe care am inzorzonat-o cu perdele roz, multe multe carti toate luate din banutii mei, cu tablouri facute de mine, cu o patura facuta de buni, asa cum mi-am dorit, din petice colorate, cu o musama inflorata pe birou, cu poze, cu jucarii. Nu prea am dreptul sa ma plang, desi stau intr-o casa batraneasca, e casa unde am copilarit si mi-e draga. Imi amintesc si acum cu ce suflet de copil asteptam vacantele, sa mergem la bunica si la bunicu, unde ne asteptau caprele pe care trebuia sa le ducem la pascut, fanul, nucile si prunele, vita de vie, corturile improvizate din toale de la bunica, laptele de capra cu mamaliguta, bunicu, bunica, tot. S-au pierdut toate, zau. Acum, cu venirea mea aici, cu toate proiectele si articolele pe care le-am scris in camera asta, parca s-a distrus din magia copilariei si a padurii unde imi juleam genunchii. Camera asta este intr-adevar a mea, mi-am carat toate lucrurile de acasa, mai multe decat aveam nevoie, dar tot nu ma simt acasa. Insa mi-e bine, nu ma plang. As fi putut sta intr-o camera de camin, cu alte patru fete, fiecare cu pms-urile ei, cu programe diferite, cu sau fara simpatii. Ei bine, aici sunt singura, ma culc si ma trezesc cand vreau, invat cand trebuie, gasesc lucrurile asa cum le-am lasat, iar in camera miroase mereu a umed, a flori si a mine. Dar tot nu e acasa. Fac eu cum fac si tot nu imi convine ceva

Asadar, ar trebui sa ma apuc de un proiect, ca imediat incepe sesiunea si o sa imi plang in pumni ca n-am facut ceva inainte ca sa imi usurez viata. De nu mi-ar fi asa lene sambata… (motanul: “Pff, numai sambata?”).