Sunt la redactie. Corectura, alea alea, saptamana asta nu am scris nimic. De lene. Am lipsit si de la sedinta de sumar. Oricum, puteam sa ma zbat mai mult, subiecte de reportaje am, imi trebuie numai cativa banuti de tren sa-mi mut fundul pana la Cluj sau pana la Bucuresti. Dar am ales sa-mi prelungesc cu inca o saptamana vacanta. Stii de ce, motane? Pentru ca POT! 
Azi mi sa intamplat un lucru mult mai important, care imi va schimba viata. Dar nu vreau sa vorbesc despre asta, as vrea sa nu ma apuc iar sa disec si sa analizez pana isi va pierde sensul. E un lucru bun si ar trebui sa fiu fericita. Dar parca mi-e frica sa ma gandesc si prefer sa imi spun ca am altele pe cap. Am, serios 
In putin timp vor pleca majoritatea celor din redactie, anul III si IV. Vom ramane noi pispireii, cei care inca nu stim sa scriem ca lumea o tableta. Vom ramane si cu machetarea si cu subiectele si cu tot. Nu-i normal sa se intample asa, dar totul i-o datoram domnisorului Bologna, cel care a facut sa plece doua generatii de-odata. Eh, ne descurcam noi cumva, nu ma plang. (motanul: “Da, da, nu te plangi, de cate ori am auzit eu asta?”). Imediat ma car acasa, deocamdata atmosfera din redactie nu-mi prieste, se fumeaza, se ridica fite si cei mari tipa sau raspund in sictir. Nu toti, desigur, dar deocamdata de ce sa ma leg la cap daca nu ma doare?
Mi-e dor de casa, de mama, de tata, de asternutul meu de pe pat. Mi-e dor de zambete sincere.
