Bilant

Toti atatia prieteni, tot fara iubit, cu ceva mai multi bani (bursa de merit), cu infinit dor de ai mei, de casa, de usa camerei mele, de jucaria din colt, de cana de lapte. Cu mai multa experienta in ale jurnalismului (eram de fapt bata, acum macar stiu ca “trebuie sa vanda”), cu mai mult sarcasm, fara noi cuceriri, cu mai multe simpatii (le-am scris, dar le-am sters), cu mai putine haine, cu mai multe kilograme, cu mai multi nervi, mai multe nopti nedormite, cu noi experiente si noi valori, cu muult mai multe carti in biblioteca (singura fericire, care tot de acasa e, de la biblioteca orasului). Cu note mai mari (in sfarsit 10 pe linie, doamna Sztrasszer!), dar cu mai multe antipatii.

Ma intorc acasa. Dupa un an de “Iasi dream” mi-e lehamite. Viata de om mare nu-mi prieste. Sunt la fel de singura ca si atunci cand am plecat, doar ca acum o constientizez mai mult. Ma simt un om rau in momentele astea. Ar trebui sa fiu mai recunoscatoare, sunt un om norocos. Dar mie buturuga mica imi rastoarna carul plin cu bunatati…

Mi-a spus ca se intoarce. Am sa-i cer sa-mi promita. Am sa-i cer sa-mi aduca si actele de divort. Nu sunt normala, nu? Eu 20, el 28. Eu la facultate, el cu 3 facultati incepute. Eu in Romania, el in America. El casatorit si divortat. Eu, cu prea multe visuri legate de el. Si ma va dezamagi. Bravo, Laura! La asta ai rezumat relatia voastra. Mi-e lehamite si de mine. Mai bine ma culc.

Sunt furioasa pe el. Atat de furioasa incat imi vine sa fac un tablou si apoi sa-l trantesc de pamant. Si asta, domnilor, eu n-as face-o niciodata. Dar atat de tare m-a infuriat incat m-a facut sa ma gandesc la asta. O face intentionat.

Gemenii

Azi a venit Diana cu baietii ei la Iasi. Are doi gemeni de 5 ani, i-a imbracat pe amandoi cu tricouri galbene si cu pantaloni larguti crem. Cosmin si Calin, dar nu ma intrebati care ii unul si care ii celalalt ca inca nu-i pot repera. Sunt tare draguti si te umpli de drag cand ii vezi cum se inghesuie unul in altul, timizi. Dar i-am clatit repede de timiditate cand le-am propus sa pictam. S-au sfatuit ei susotind si au zis ca n-au de ce sa nu vrea, asa ca am intins pe masa de afara ziare, celofane, i-am acoperit si pe ei ca sa nu se murdareasca, le-am pus la discretie arsenalul meu de pensule, culori si foi si ne-am apucat toti trei sa pictam. Bine, eu nu pictam, m-am apucat sa fac un tablouas pentru Madalina ca i-am promis de mult ca ii fac unul cu floare soarelui.

Baietii n-au fost prea inventivi si au desenat masini si tractoare Dar de toate culorile, ca se tot foiau pe la hazna sa-si spele pensulele. Cred ca mai mult le placea partea in care isi puneam culoare in capacel si cand isi spalau pensula, decat partea cu pictatul. Dar s-au distrat. Ma faceau mereu sa zambesc cu conversatiile dintre ei: “Calin, imi dai si mie te rog albastru?” “Da ai vazut tu masina albastra?” “Da, are nenea Gheorghe in curte, ce, tu n-ai vazut-o?” “Bine, dar daca tu faci albastra, eu fac roz”. Apoi am insirat pensulele si ne-am apucat sa invatam sa numaram. Cosmin retinea mai repede si cand am vazut ca fratele lui se intristeaza ca el nu stie, am lasat-o balta. Dupa fiecare numar pe care il ziceam eu, el zicea fericit “Patruuu!”

Apoi am mancat toti trei o banana, am strans din curte ustensilele si ne-am apucat sa ne gadilim. In final m-am retras in camera mea ca am treaba si acum tot rasare cate un capusor la geamul meu si se retrage razand si susotind pe sub pervarz. Ma pufneste rasul dar ma tin serioasa pentru ca chiar am treaba

Jumătatea goală a halbei

Ai mai încercat-o în copilarie. Trînteai uşa camerei şi strigai din adăpostul posterelor că pleci de acasă. Nu ţi-a mers. Ştiu că te gîndeai că mai ai puţin şi-ai să pleci la facultate, şi-atunci o să vadă ai tăi cum e fără tine. Îţi surîdea ideea să îţi iei lumea în cap şi să nu te mai întorci niciodată. Recunoaşte! Abia aşteptai să guşti din libertatea oraşului cu tramvaie, concerte în aer liber şi baruri cu bere ieftină.

În ziua plecării, tata îţi va pune mîna pe umăr şi nu-ţi va zice nimic. Mai tîrziu ai să stii de ce îi tremura uşor mustaţa. Mama te va îmbrăţişa puţin mai lung şi printre suspine îţi va aminti să pui mîncarea la rece cînd vei ajunge.

Vei lăsa oraşul natal să se piardă tot mai neînsemnat în urma ta şi cînd vei coborî la destinaţie vei fi puţin surprins. În gară nu te va aşteapta nimeni. La Universitate nici atît. Nimeni nu îţi va întinde un ghid al studenţiei sau un manual de utilizare al secretarelor. Te vei simţi tot mai mic cînd vei bîjbîi pe colidoare cu hîrţogăria în mînă, să-ţi rezolvi şi tu un loc la cămin. Se numeşte “boboceală”, dragul meu.

Ştiu că tu ţi-ai imaginat altfel poveştile din folclorul studenţiei spuse flegmatic de cei mai mari. Dar ai să vezi în curînd că libertatea nu miroase doar aşa cum sperai tu. Miroase a camera de cămin de patru persoane, dar în care stau şase, a cartofii pe care vei învăţa să îi faci în unşpe’ feluri: fierţi, prăjiţi, cu unt, cu crutoane, cu ou, simplii. Miroase a băncile “balenei” unde vei uita de iubirea din liceu. Miroase a cafea, a prieteni, a ţigări, a nopţi nedormite, a portofel gol. Dar cel mai tare miroase a dor de casă. Ai să înveţi repede să apreciezi ciorba mamei, sfaturile tatei şi betonul din faţa blocului, îţi garantez. Priveşti sceptic şi văd că te-ai bosumflat. Mă faci să zîmbesc pentru că îmi aminteşti de mine. Ai să vezi, cînd vom vorbi ca de la student la student, mă vei crede.