Ai mai încercat-o în copilarie. Trînteai uşa camerei şi strigai din adăpostul posterelor că pleci de acasă. Nu ţi-a mers. Ştiu că te gîndeai că mai ai puţin şi-ai să pleci la facultate, şi-atunci o să vadă ai tăi cum e fără tine. Îţi surîdea ideea să îţi iei lumea în cap şi să nu te mai întorci niciodată. Recunoaşte! Abia aşteptai să guşti din libertatea oraşului cu tramvaie, concerte în aer liber şi baruri cu bere ieftină.
În ziua plecării, tata îţi va pune mîna pe umăr şi nu-ţi va zice nimic. Mai tîrziu ai să stii de ce îi tremura uşor mustaţa. Mama te va îmbrăţişa puţin mai lung şi printre suspine îţi va aminti să pui mîncarea la rece cînd vei ajunge.
Vei lăsa oraşul natal să se piardă tot mai neînsemnat în urma ta şi cînd vei coborî la destinaţie vei fi puţin surprins. În gară nu te va aşteapta nimeni. La Universitate nici atît. Nimeni nu îţi va întinde un ghid al studenţiei sau un manual de utilizare al secretarelor. Te vei simţi tot mai mic cînd vei bîjbîi pe colidoare cu hîrţogăria în mînă, să-ţi rezolvi şi tu un loc la cămin. Se numeşte “boboceală”, dragul meu.
Ştiu că tu ţi-ai imaginat altfel poveştile din folclorul studenţiei spuse flegmatic de cei mai mari. Dar ai să vezi în curînd că libertatea nu miroase doar aşa cum sperai tu. Miroase a camera de cămin de patru persoane, dar în care stau şase, a cartofii pe care vei învăţa să îi faci în unşpe’ feluri: fierţi, prăjiţi, cu unt, cu crutoane, cu ou, simplii. Miroase a băncile “balenei” unde vei uita de iubirea din liceu. Miroase a cafea, a prieteni, a ţigări, a nopţi nedormite, a portofel gol. Dar cel mai tare miroase a dor de casă. Ai să înveţi repede să apreciezi ciorba mamei, sfaturile tatei şi betonul din faţa blocului, îţi garantez. Priveşti sceptic şi văd că te-ai bosumflat. Mă faci să zîmbesc pentru că îmi aminteşti de mine. Ai să vezi, cînd vom vorbi ca de la student la student, mă vei crede.
