Ei, poate maine

Bun! Oficial sunt obosita. De patru ore ma lupt cu internetul sa fac un eseu despre “g o tcha” journalism (l-am scris special asa ca sa nu apara in rezultatul motoarelor de cautare). Evident, am gasit pagini doar in egleza, iar in romana nu avem nici macar un echivalent. Pe scurt, tipul asta de jurnalism e cel care trunchiaza un interviu, reformuland intrebarile si modificand sensul raspunsului (asta la TV), scoaterea unei afirmatii dintr-un context, urmarindu-se efectul bombastic (“George Clooney a incercat sa se sinucida”, cand saracul om a afirmat intr-un interviu ca dupa ce a avut nu stiu ce accident pe platourile de filmare, a avut niste dureri atat de puternice, incat a avut momente cand se gandea ca nu va mai putea trai asa). Mai lucrez, am descoperit si de unde vine denumirea, din The Sun, editie din ‘83. Nu intru in amanunte ca incep sa ma plictisesc si eu

Cred ca ma car la sala, pentru ca asa nu se mai poate. Azi toata ziua am stat in casa, abia daca am iesit 5 minute pe prispa, pe bancuta mea unde am rontait o turta rece. Apoi i-am dat drumul nelinistitului Rex (motanul: “Chhhh!”), catelul bunicii, poreclit de mine Bucurie pentru ca tare se mai agita cand ma duc sa-l mangai, aproape ca se gatuie. E avid de dragoste si mangaieri, incat il banuiesc ca aproape a innebunit, nu sta locului incat ma gandesc daca simte ca il mangai, e ca atunci cand ii dau o bucatica de carne si Bucurie o inghite pe de-a dreptul incat ma intreb daca i-a simtit gustul. E tare scalambait, asta e cuvantul. Toata ziua plange si schiauna, mi-e si mila de el. Eu ii dau drumul pentru ca numai la mine sta sa il leg. La buni se baga in cusca si abia cand il mangaie putin cu coada maturii se hotaraste sa iasa. Dar e si tare ranchiunos, o data nu stiu ce a avut si mi-a facut si mie figura, s-a ascuns in cusca si eu ma grabeam sa plec la facultate asa ca nu aveam timp de mofturile lui. Stiam ca ii e frica de apa asa ca m-am gandit sa-l ud si asa sigur v-a iesi din cusca. Ti-ai gasit, dupa patru cani de apa m-am linistit eu, am pus un placaj in fata custii, si Bucurie a stat in intuneric pana am venit eu de la facultate, pana am mancat, m-am spalat, am stat putin pe mess si apoi mi-am amintit de el. N-a zis nimic, a iesit cu capul plecat, si urmatoarea saptamana am simtit ca-mi poarta pica. Daca stau bine si ma gandesc, nici nu i se prea potriveste numele de Bucurie, ii jigarit el asa, slab si banal, cu coltii iesiti pe langa bot. Dar mi-i drag ca-i prostut.

Sambata

Serios, e sambata! E ziua aia cand imi zic ca o sa fac ceva pentru facultate, ca o sa ajung pe la redactie si cu siguranta si la sala. Ei, la sala sigur merg pentru ca mi-am promis sa scap de cele cateva (motanu: “Cateva?”, eu: “Vezi, de aia ti-am zis Tic.”) kilograme in plus, sa mai ies de fapt din casa, pentru ca aproape toata ziua mi-o petrec intre cei patru pereti straini. Sunt la 300 de km de casa, intr-o camera umeda si destul de intunecoasa, dar pe care am inzorzonat-o cu perdele roz, multe multe carti toate luate din banutii mei, cu tablouri facute de mine, cu o patura facuta de buni, asa cum mi-am dorit, din petice colorate, cu o musama inflorata pe birou, cu poze, cu jucarii. Nu prea am dreptul sa ma plang, desi stau intr-o casa batraneasca, e casa unde am copilarit si mi-e draga. Imi amintesc si acum cu ce suflet de copil asteptam vacantele, sa mergem la bunica si la bunicu, unde ne asteptau caprele pe care trebuia sa le ducem la pascut, fanul, nucile si prunele, vita de vie, corturile improvizate din toale de la bunica, laptele de capra cu mamaliguta, bunicu, bunica, tot. S-au pierdut toate, zau. Acum, cu venirea mea aici, cu toate proiectele si articolele pe care le-am scris in camera asta, parca s-a distrus din magia copilariei si a padurii unde imi juleam genunchii. Camera asta este intr-adevar a mea, mi-am carat toate lucrurile de acasa, mai multe decat aveam nevoie, dar tot nu ma simt acasa. Insa mi-e bine, nu ma plang. As fi putut sta intr-o camera de camin, cu alte patru fete, fiecare cu pms-urile ei, cu programe diferite, cu sau fara simpatii. Ei bine, aici sunt singura, ma culc si ma trezesc cand vreau, invat cand trebuie, gasesc lucrurile asa cum le-am lasat, iar in camera miroase mereu a umed, a flori si a mine. Dar tot nu e acasa. Fac eu cum fac si tot nu imi convine ceva

Asadar, ar trebui sa ma apuc de un proiect, ca imediat incepe sesiunea si o sa imi plang in pumni ca n-am facut ceva inainte ca sa imi usurez viata. De nu mi-ar fi asa lene sambata… (motanul: “Pff, numai sambata?”).