Jumătatea goală a halbei

Ai mai încercat-o în copilarie. Trînteai uşa camerei şi strigai din adăpostul posterelor că pleci de acasă. Nu ţi-a mers. Ştiu că te gîndeai că mai ai puţin şi-ai să pleci la facultate, şi-atunci o să vadă ai tăi cum e fără tine. Îţi surîdea ideea să îţi iei lumea în cap şi să nu te mai întorci niciodată. Recunoaşte! Abia aşteptai să guşti din libertatea oraşului cu tramvaie, concerte în aer liber şi baruri cu bere ieftină.

În ziua plecării, tata îţi va pune mîna pe umăr şi nu-ţi va zice nimic. Mai tîrziu ai să stii de ce îi tremura uşor mustaţa. Mama te va îmbrăţişa puţin mai lung şi printre suspine îţi va aminti să pui mîncarea la rece cînd vei ajunge.

Vei lăsa oraşul natal să se piardă tot mai neînsemnat în urma ta şi cînd vei coborî la destinaţie vei fi puţin surprins. În gară nu te va aşteapta nimeni. La Universitate nici atît. Nimeni nu îţi va întinde un ghid al studenţiei sau un manual de utilizare al secretarelor. Te vei simţi tot mai mic cînd vei bîjbîi pe colidoare cu hîrţogăria în mînă, să-ţi rezolvi şi tu un loc la cămin. Se numeşte “boboceală”, dragul meu.

Ştiu că tu ţi-ai imaginat altfel poveştile din folclorul studenţiei spuse flegmatic de cei mai mari. Dar ai să vezi în curînd că libertatea nu miroase doar aşa cum sperai tu. Miroase a camera de cămin de patru persoane, dar în care stau şase, a cartofii pe care vei învăţa să îi faci în unşpe’ feluri: fierţi, prăjiţi, cu unt, cu crutoane, cu ou, simplii. Miroase a băncile “balenei” unde vei uita de iubirea din liceu. Miroase a cafea, a prieteni, a ţigări, a nopţi nedormite, a portofel gol. Dar cel mai tare miroase a dor de casă. Ai să înveţi repede să apreciezi ciorba mamei, sfaturile tatei şi betonul din faţa blocului, îţi garantez. Priveşti sceptic şi văd că te-ai bosumflat. Mă faci să zîmbesc pentru că îmi aminteşti de mine. Ai să vezi, cînd vom vorbi ca de la student la student, mă vei crede.

Sambata

Serios, e sambata! E ziua aia cand imi zic ca o sa fac ceva pentru facultate, ca o sa ajung pe la redactie si cu siguranta si la sala. Ei, la sala sigur merg pentru ca mi-am promis sa scap de cele cateva (motanu: “Cateva?”, eu: “Vezi, de aia ti-am zis Tic.”) kilograme in plus, sa mai ies de fapt din casa, pentru ca aproape toata ziua mi-o petrec intre cei patru pereti straini. Sunt la 300 de km de casa, intr-o camera umeda si destul de intunecoasa, dar pe care am inzorzonat-o cu perdele roz, multe multe carti toate luate din banutii mei, cu tablouri facute de mine, cu o patura facuta de buni, asa cum mi-am dorit, din petice colorate, cu o musama inflorata pe birou, cu poze, cu jucarii. Nu prea am dreptul sa ma plang, desi stau intr-o casa batraneasca, e casa unde am copilarit si mi-e draga. Imi amintesc si acum cu ce suflet de copil asteptam vacantele, sa mergem la bunica si la bunicu, unde ne asteptau caprele pe care trebuia sa le ducem la pascut, fanul, nucile si prunele, vita de vie, corturile improvizate din toale de la bunica, laptele de capra cu mamaliguta, bunicu, bunica, tot. S-au pierdut toate, zau. Acum, cu venirea mea aici, cu toate proiectele si articolele pe care le-am scris in camera asta, parca s-a distrus din magia copilariei si a padurii unde imi juleam genunchii. Camera asta este intr-adevar a mea, mi-am carat toate lucrurile de acasa, mai multe decat aveam nevoie, dar tot nu ma simt acasa. Insa mi-e bine, nu ma plang. As fi putut sta intr-o camera de camin, cu alte patru fete, fiecare cu pms-urile ei, cu programe diferite, cu sau fara simpatii. Ei bine, aici sunt singura, ma culc si ma trezesc cand vreau, invat cand trebuie, gasesc lucrurile asa cum le-am lasat, iar in camera miroase mereu a umed, a flori si a mine. Dar tot nu e acasa. Fac eu cum fac si tot nu imi convine ceva

Asadar, ar trebui sa ma apuc de un proiect, ca imediat incepe sesiunea si o sa imi plang in pumni ca n-am facut ceva inainte ca sa imi usurez viata. De nu mi-ar fi asa lene sambata… (motanul: “Pff, numai sambata?”).